Cu gandul la Lucian, tatal copiilor mei

Noduri in gat si greutatea de a asterne cateva cuvinte aici pe blog. Moartea? Nu am simtit in viata mea o durere mai mare ca asta si nu o pot compara cu nimic. E cea mai importanta pierdere din viata mea pana in acest moment.

Lucian e tatal copiilor mei. Copilasi care s-au nascut din dragoste. A fost o dragoste la prima vedere si sentimentul a fost reciproc. Aproape 10 ani de zile in care am fost nedespartiti. Din dragostea noastra, s-au nascut doi copilasi. Cum as putea sa nu fiu daramata? El mi-a oferit cea mai de pret comoara. Am doi copilasi minunati. Nimic nu imi poate aduce mai multa bucurie. Ii sunt recunoscatoare pana in panzele albe. Am avut mai multe zile bune decat proaste.

Imi amintesc si un episod de la divort. M-a intrebat daca nu imi va fi greu sa il vad in fiecare zi privind copilasii. Seamana destul de mult cu el. I-am spus ca e o bucurie sa continui sa vad in fiecare zi cea mai frumoasa parte din el. Si asa e. O sa continui sa imi privesc copilasii si sa ma gandesc la cea mai buna parte din el.

Am primit un link de la o prietena care isbotezlucas071i pierduse tatal, copil fiind, catre un articol in engleza. Cred ca e un  articol care merita citita. Si care ne va ajuta, pe toti cei care vom pierde pe cineva drag. Am apelat la alta prietena pentru traducere. Am vrut sa fiu sigura ca nu interpretez gresit vreun cuvant sau scap vreo nuanta. Multumesc pentru traducere Adriana Roman.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Din adâncurile vechilor comentarii pe internet, iese la suprafață încă o poveste incredibilă. Un utilizator a publicat următorul mesaj venit din inimă:

„Prietenul meu tocmai a murit. Nu știu ce să fac.”

Postarea a fost
ștearsă, rămâne doar titlul. Dar răspunsurile au rămas,  iar unul dintre ele este absolut incredibil. Răspunsul dat de auto-intitulatul „bătrân” ar putea schimba felul în care abordăm conceptele de viață și moarte.

________________________________________

Sunt bătrân. Ce înseamnă asta? Am supraviețuit (până acum), în timp ce mulți oameni pe care i-am cunoscut și i-am iubit s-au stins dintre noi.

Am pieDSCF2595rdut prieteni, prietenii cei mai buni, amici, colegi, bunici, pe mama, rude, profesori, mentori, elevi, vecini și pe mulți alții. Nu am copii și nu-mi pot imagina durerea pricinuită de pierderea unui copil. Dar iată ce cred eu…

Aș vrea să pot spune că te obișnuiești cu moartea oamenilor, însă eu nu m-am obișnuit. Nici nu vreau asta. Când cineva iubit moare, indiferent de circumstanțe, se sfâșie o parte din mine. Nu vreau să „nu conteze”. Nu vreau să fie ceva trecător. Cicatricile mele sunt o mărturie al iubirii simțite și al relației pe care am avut-o cu acea persoană. Dacă cicatricea e adâncă, la fel a fost și iubirea. Așa trebuie să fie.

Cicatricile sunt urme lăsate de viață. Sunt un semn că pot iubi adânc și trăi din plin, că pot fi marcat și chiar sfâșiat, că mă pot vindeca și trăiesc în continuare, iubesc în continuare. Carnea vindecată a rănilor e mai tare decât cea dinainte. Cicatricile sunt o mărturie a vieții. Sunt urâte doar în ochii celor care nu știu să vadă.

Cât despre durere, vei observa că aceasta vine în valuri. Când nava se scufundă, te îneci, având în jurul tău resturi din epavă. Tot ceea ce plutește în jurul tău îți aduce aminte de nava frumoasă și magnifică care a fost, dar nu mai este. Tot ce poți face este să plutești. Apoi găsești un fragment al epavei și rămâi agățat de el pentru o vreme. Poate e un obiect. Poate e o amintire sau o fotografie. poate e o persoană care plutește și ea. O vreme, poți doar să plutești. Să supraviețuiești.

La început, valurile sunt înalte de 30 de metri și te izbesc fără milă. Vin la fiecare 10 secunde și nu ai vreme să-ți tragi sufletul. Tot ce poți face e să reziști și să plutești. După o vreme, poate după câteva săptămâni sau câteva luni, valurile rămân de 30 de metri, dar devin mai rare. Încă te izbesc și te doboară, dar, între ele, poți să respiri și să faci ceva. Nu știi niciodată ce va declanșa tristețea. Poate fi un cântec, o poză, o intersecție sau mirosul unei cești de cafea. Poate fi orice… și valurile te izbesc. dar între ele, există viață.

La un moment dat – iar momentul este diferit de la persoană la persoană – vei observa că valurile au acum doar 25 de metri. Sau 20 de metri. Deși te izbesc, se răresc. Poți observa venirea lor, la o aniversare,  o zi de naștere, un Crăciun sau când aterizezi pe aeroport. În mare parte, le vei vedea și te vei putea pregăti. Iar când te izbesc, vei ști că te vei găsi din nou de partea cealaltă, ud leoarcă și scuipând apă, ținându-te de un minuscul fragment din epavă. dar vei supraviețui.

Crede-l pe acest bătrân. Valurile nu se opresc niciodată. Nici nu vrei să se oprească. Dar înveți să supraviețuiești impactului. Iar apoi vor veni alte valuri. Și vei supraviețui și impactului acestora.

Dacă ai noroc, vei rămâne cu multe cicatrici de la multe iubiri. Și de la multe naufragii.

Sursa articol: http://www.tickld.com/x/old-man-explains-death-and-life-to-grieving-young-man

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *